Valurile care se sparg la țărm eliberează în aer mai mult decât picături de apă și cristale de sare. Aerosolii marini pot conține molecule organice, fragmente de alge, bacterii, virusuri și componente ale pereților celulari bacterieni, iar cercetări recente arată că acestea pot fi recunoscute de celulele umane.
Descoperirile oferă un posibil mecanism pentru unele asocieri observate între viața în apropierea mării și o stare de sănătate mai bună. Totuși, experimentele nu demonstrează că aerul de coastă previne bolile sau „întărește” imunitatea.
Cum ajung particulele în aer
Când valurile se lovesc de țărm, aerul este împins sub suprafața apei și formează bule. La spargerea lor, pelicula de la suprafață produce picături fine, iar prăbușirea cavității poate proiecta în sus un jet de apă.
Picăturile mai mari revin rapid în mare, în timp ce cele foarte mici rămân suspendate și sunt purtate de vânt spre uscat. Apa se evaporă treptat, iar particulele rămase devin amestecuri concentrate de sare, substanțe organice și material biologic.
Suprafața oceanului acumulează uleiuri, proteine, carbohidrați și resturi microbiene. Bulele pot prelua aceste elemente, astfel încât aerosolii rezultați nu au aceeași compoziție ca o probă obișnuită de apă de mare.
Pentru a reproduce fenomenul în condiții controlate, cercetătorii folosesc instalații numite rezervoare de referință pentru aerosoli marini, sau MART. Acestea formează și sparg bule într-un mediu controlat, fără contaminarea probelor cu particule provenite din sol, trafic sau alte surse terestre.
Ce au arătat testele din Belgia
Un studiu publicat în 2024 în revista Science of the Total Environment a analizat aerosoli colectați la Ostende, în Belgia. Eșantionarea s-a desfășurat în opt zile, între 20 martie și 13 aprilie 2023.
Cercetătorii au strâns spray marin direct din teren într-o zi a fiecărei săptămâni, iar în celelalte sesiuni au produs aerosoli într-un rezervor MART, folosind apă de mare. În total, au fost analizate 18 probe prelevate de pe coastă și 18 probe generate în laborator.
Analiza a urmărit concentrația de sodiu, numărul total de bacterii și nivelul endotoxinelor. În aer au fost identificate între 3.000 și 600.000 de celule bacteriene pe metru cub, media fiind de aproximativ 200.000, în timp ce endotoxinele au variat între 7 și 1.217 unități pe metru cub.
Extractele au fost aplicate timp de aproximativ 24 de ore pe linii celulare umane capabile să indice activarea unor receptori ai imunității înnăscute. Aproape toate probele, atât cele colectate pe teren, cât și cele produse în rezervor, au generat un răspuns peste nivelul martorului, iar intensitatea acestuia a crescut odată cu numărul bacteriilor și concentrația endotoxinelor.
Bacteriile Gram-negative pot contribui la acest efect prin lipopolizaharide, molecule aflate în membrana lor externă. O componentă a acestor molecule, endotoxina, poate fi detectată de sistemul imunitar chiar și atunci când bacteria nu mai este vie.
Activarea nu înseamnă imunitate mai bună
Imunitatea înnăscută reprezintă sistemul rapid de supraveghere al organismului. Ea recunoaște tipare moleculare comune și inițiază un răspuns înainte ca imunitatea adaptativă, mai lentă și mai specifică, să intre complet în acțiune.
Un stimul redus poate fi gestionat fără efecte importante sau poate influența răspunsurile ulterioare. În schimb, un semnal puternic ori menținut o perioadă îndelungată poate favoriza inflamația. De aceea, activarea unui receptor măsurată în laborator nu poate fi echivalată automat cu o imunitate îmbunătățită.
Experimentul din 2024 nu a stabilit dacă dozele inhalate în mod obișnuit la malul mării produc un răspuns relevant la oameni, cât timp persistă acesta sau dacă efectul final este benefic. Testele au fost realizate pe celule specializate, nu pe un sistem respirator uman complet, care include mucus, microbi rezidenți și mai multe tipuri de celule imunitare.
Un studiu pe celule bronșice
O cercetare publicată în 2025 în revista Environment International a analizat mai direct țesutul expus în timpul respirației. Aerosolii naturali au fost colectați lunar, timp de un an, la mai puțin de 15 metri de linia apei, tot în zona Ostende.
Mostrele au fost aplicate pe celule epiteliale bronșice umane, iar cercetătorii au folosit secvențierea ARN pentru a observa modificările activității genelor. Aerosolii au redus activitatea căilor mTOR, PI3K, Akt și NF-κB și au crescut activitatea AMPK.
Aceste rețele participă la controlul consumului de energie, al creșterii celulare, al răspunsului la stres și al inflamației. Autorii au considerat că unele modificări ar putea avea un rol protector, deoarece o activitate mai redusă a NF-κB și mTOR poate fi asociată cu inflamație și proliferare celulară mai reduse, în timp ce AMPK contribuie la reglarea energiei celulare.
Totuși, efectele acestor căi diferă în funcție de tipul celulei, doză și condițiile biologice. Identificarea unei modificări moleculare nu reprezintă, prin ea însăși, un diagnostic și nu arată ce se întâmplă în organism după o expunere obișnuită.
De ce rezultatele nu sunt definitive
Legătura dintre sănătate și traiul în apropierea apei este dificil de separat de ceilalți factori specifici zonelor de coastă. Atunci când mergeți la malul mării, puteți face mai multă mișcare, vă puteți întâlni cu alte persoane, puteți avea parte de mai puțin trafic și zgomot sau de mai multă lumină naturală.
Contează și diferențele dintre cartiere, venituri, locuințe și nivelurile de poluare. În plus, accesul la o coastă curată nu este același pentru toată lumea, iar starea de sănătate poate influența cât de des ajunge o persoană la țărm.
Compoziția aerosolilor marini se schimbă în funcție de curenți, vreme, înfloriri de alge, deversări de canalizare și contaminare industrială. Aerul dintr-o zonă curată a Mării Nordului, primăvara, nu poate fi considerat echivalent cu aerosolii dintr-un estuar poluat, de pe o plajă afectată de „maree roșie” sau din apropierea unei evacuări de ape uzate.
Concluzia actuală este că valurile pot transporta în atmosferă material marin activ biologic, iar celulele umane îl pot detecta și procesa. Cercetările susțin existența unui mecanism care merită studiat, dar nu arată că briza mării este un tratament sau că o expunere mai mare ar aduce automat beneficii pentru sănătate.