Orbita joasă a Pământului devine tot mai aglomerată, pe măsură ce lansările de sateliți se înmulțesc, iar resturile spațiale se acumulează. La viteze de până la 32.000 de kilometri pe oră, chiar și o particulă minusculă poate avaria grav o navă spațială sau poate pune în pericol astronauții.
Progresele tehnologice au redus costurile zborurilor spațiale și au crescut frecvența misiunilor pe orbita joasă, cunoscută sub abrevierea LEO. Racheta Falcon 9 a companiei SpaceX poate fi reutilizată la mai puțin de două săptămâni după o lansare, ceea ce permite efectuarea mai rapidă a unor misiuni succesive.
În 2026, peste 3.200 de încărcături utile au fost trimise în spațiu. Printre acestea s-au numărat și misiuni rideshare, în care mai mulți beneficiari împart aceeași rachetă.
Traiectorii calculate cu luni înainte
Creșterea numărului de sateliți și de fragmente orbitale complică planificarea lansărilor. Agențiile spațiale urmăresc obiectele aflate în LEO, iar traseul unei rachete este stabilit ținând cont atât de obiectivele misiunii, cât și de riscul întâlnirii cu un corp aflat deja pe orbită.
În timpul ascensiunii, rachetele nu pot efectua schimbări bruște de direcție pentru a evita obstacolele. De aceea, calculele trebuie făcute înainte de lansare, în timp ce manevrele de evitare pot fi aplicate doar după ce nava sau satelitul a ajuns în spațiu.
Stația Spațială Internațională execută periodic astfel de manevre pentru a se îndepărta de resturile periculoase. Acestea nu oferă însă protecție totală împotriva particulelor foarte mici, care sunt mai dificil de detectat și de urmărit.
Datele despre sateliți și fragmentele orbitale sunt colectate de Escadrila de Apărare Spațială 18, unitate a Forțelor Spațiale ale Statelor Unite. Informațiile sunt distribuite la nivel global și îi ajută pe operatori, inclusiv pe SpaceX, să proiecteze traiectorii mai sigure cu luni înaintea lansărilor.
Riscul efectului Kessler
O coliziune orbitală poate distruge satelitul sau încărcătura transportată și poate împrăștia numeroase fragmente secundare. Acestea pot lovi alte obiecte și pot amenința inclusiv Stația Spațială Internațională, în funcție de altitudinea la care are loc impactul.
Dacă astfel de accidente se repetă, se poate produce sindromul Kessler. Fenomenul descrie un lanț de coliziuni în urma căruia resturile ajung să facă anumite regiuni orbitale inutilizabile.
Riscurile influențează deja pregătirea misiunilor cu echipaj uman. Lansarea Polaris Dawn, realizată în 2024, a fost amânată pentru recalcularea parametrilor traiectoriei și reducerea pericolului de coliziune la altitudini mari.
O particulă de doar 0,06 inci
Documentația NASA privind navetele spațiale retrase din serviciu arată cât de grav poate fi un impact cu un obiect de dimensiuni reduse. În timpul misiunii STS-118, o particulă cu diametrul de numai 0,06 inci a lovit una dintre navete la aproximativ 32.000 de kilometri pe oră.
Exemplul demonstrează că pericolul nu vine doar de la sateliți sau de la fragmente mari. În condițiile vitezelor orbitale, și particulele aproape microscopice pot produce avarii semnificative, motiv pentru care monitorizarea permanentă și planificarea atentă rămân esențiale pentru siguranța zborurilor spațiale.